zvonul brutal al jazz-ului,
senzualitatea sa naivă şi stridentă,
mereu enorm de sinceră,

în genul firilor plăcute a negrilor,
bunădispoziţia lor copilărească...

uneori fiecare gest îmi apare caraghios şi jenant,
stupid şi vanitos...
îmi pare că rămân singură,
că lumea îmi dă pace într-un mod îngrijorător,
că ei mă agreează, dar nimeni nu se mai apropie,
nu se mai înfiripă nicăieri o legătură...
şi apoi,
eu doar în interior trăiesc intens...