De dimineaţă mi-am amintit de Louis Garrel în timp ce zdrobeam între dinţi o pară suculentă şi galbenă-galbenă ... mi-am amintit de jocul lui în The Dreamers ...şi senzaţia aia pe care o aveam pe vremuri când visam cu adevărat la lucruri frumoase...acel timp dinainte ca visele să înceteze, când ele încă mă motivau cu mare acurateţe.
Am citit din cartea profetului Isaia, capitolul 64 (este un cântec făcut dupa acest psalm de nişte tipi din suceava- cu majusculă-, care au şi renunţat la proiectul lor muzical după primul album) şi am ascultat Joe Cocker: Unchain my heart şi You are so beautiful...o muzică suficient de intensă ca să te facă să uiţi de tot restul pentru câteva clipe - frumuseţea din tine rezonează cu ea....
Putem să nu mai visăm? noi, oamenii...poți să nu mai visezi? tu, Corina...când chiar și faptul de a nu mai visa e un vis...... Nu putem! visele noastre ”despică cerurile”, și fără ceruri despicate ce am fi noi?spre ce am mai privi?și de ce?
ReplyDelete