Ieri a fost ultima călătorie obligatorie cu trenul. Ghicesc burţile oamenilor prin tricourile lor mulate, prin mătasea transparentă a cămăşilor, în mijloc o umbră marchează cercul mare sau minuscul al buricului - ca un nasture scobit întru nesfârşit. Mulţimea e îndobitocită de canicula de la prânz - păşesc toţi legănându-se pe partea dreaptă a drumului de când s-a pus impozit pentru dreptul de a merge pe la umbră pe partea stângă a drumului. Sunt într-o ţară prea călduroasă. Cum să se mai simtă o flacără mică care e căldura mea? Ce să le spui oamenilor care simt cum li se scurg printre mâini ca nisipul zilele, verile?

Acasă, de pe fereastră văd via cu struguri albi şi ceţoşi. Se sparg între măsele cu troznete primordiale şi apoi inundă toată limba de nisip alungită sub soare. Cerul s-a făcut albastru în vârf şi se albeşte cum coboară spre dealuri. Nucile căzând pe pământ se rostogolesc până pe tărâmul celălalt şi din verzi se fac precum ochii căprui de mâţ.