E o toamnă posacă. Plouă umed şi plicticos în decembrie. Bunica se leagănă cu haine negre şi mers molcom prin ruginiul toamnei [frunze, iarbă, cărare, cer]: nişte oi au năvălit peste grădină- îmbălsămate cu noroi şi tină. Sunt bucuroasă - primul meu job e unul de vis - am atins, am mirosit cartea nouă, am răsfoit pagină după pagină, mi-am trecut degetele peste coperta lucioasă... de acum pot să muncesc şi lucruri grele şi neplăcute, cu mulţumirea în inimă că mi-a fost şi bine. 

De azi am început un proiect cu text, imagine şi desen. O să materializez orice gând creativ şi orice dorinţă estetică ca orice mi s-ar întâmpla să am dovezi de trăire frumoasă şi bogată. O să dorm 6 ore şi o să lucrez minim 15 în fiecare zi (8 ore job, 4 ore master, 3 ore lectură - 100 de pagini). O să beau mai puţină cafea şi o să renunţ la Pepsi. O să merg la biserică. 

Am întâlnit o femeie miraculoasă. Mi-a spus că sânii îi sunt moi de-atâta umedă toamnă, că o dor mâinile şi că îi veştejeşte părul, că face ciocolată de casă cu nuci, că nu e iubită, că se întunecă, că se întunecă... Nici nu ştiu ce am mai făcut apoi, bătea ceasul ora 15:00 şi treptele erau umede... mai cădea câte o frunză, plângea încetişor, avea pielea pătată de vreme, mâinile reci...

Mi-l amintesc pe P. amestecând în neştire în cana cu cafea şi după ce mierea se topise de mult, clinchetul la atingerea dintre metal şi sticlă, clinchetul la atingerea dintre genele negre şi pielea albă, foarte albă...

Seara bate un vânt cald. Foarte cald. Ies pe terasa cu părul ud şi mâinile goale. Vântul ăsta mă iubeşte, eu aşa simt...