lămâile ca niște cercuri în jurul lumii

 Sufletul se înalţă la magnitudinea la care nu e nimic la fel. Când scriu ţin întotdeauna ochii închişi. Cu deosebită stimă. Faţă de actul în sine şi faţă de cititor. Genele îmi umbresc pielea bronzată sănătos în vară. Panglica neagră de cer a înnegrit brânduşele care brăzdează verdele tomnatic negru. Când mă întorc acasă trec prin gări cu denumiri urâte. Sunt un om monoton şi simetric. Numai părul nu stă cuminte în contur. Femeile grase întotdeauna sunt încărcate cu sacoşe grele – ca să facă orice trecere pe lângă ele imposibilă. Bărbaţii cu fire de păr lipite laolaltă în smocuri de transpiraţie tremură atunci când cască de zăpuşeală. În general, ei doar aprobă dând mărunt şi inconştient din cap. Doamne… cum o să mai strălucească soarele de dimineaţă - de jur împreujur. Cum o să se mai năpustească răsăritul dând năvală în încăpere, străbătând materialul acela formidabil care e sticla, alunecând pe aşternuturi şi pe un picior de-al meu ieşit de sub plapumă, pe mâini, strecurându-se prin şuviţe ciufulite şi prin ochi până la inima ca o sărbătoare unde stă un Amic care şi-a găsit un job într-o ceainărie.