Cât de muzical devine numele meu atunci când e rostit de gurile lor. Fiind vorba de oameni noi, percep mai ales muzicalitatea rostirii, ineditul timbrului, fiind vorba de cei pe care îi ştiu, simt mai ales chemarea, dau cu banul cu privire la motivul ei, la substanţa şuvoiului de silabe care urmează. Vacanţa m-a îmbolnăvit de un soi de gândire îndreptată unidirecţional, dar mi-a şi ascuţit simţurile, mi-a sporit senzitivitatea- ieri lacul, atingerea, foişorul, înserarea- la ora aceea tulbure tot ce era sigur se topea în incertitudine, marginile, contururile, scopurile deveneau vagi, fericirea incandescentă - nu voi uita niciodată această privelişte, dar atunci când priveliştea, prezenţa, ochii plini de o lucire lăptoasă (absenţi de plăcere), frumuseţea sălbăticiei (oricât de blândă în mişcări) erau în preajmă, bucuria consta în cea mai mare parte în faptul că mă ştiam mai bogată cu o amintire. Iar acum şi amintirea, devenită cuvânt, cade pradă unui soi de golire. 

Porţiunile cerului şi norii sunt ca muzica aceea repetitivă şi obsesională. Ploaia e ca muzica aceea de disoluţie care mă devorează (pe verso-ul unui bon de casă se extinde haşurarea unei ploi de octombrie). Ca un Parkinson dus la extremis, când mişcarea se grăbeşte până la a se transforma în nemişcare.