Un câine mic adulmecă în zig-zag strada. Nu există nimic în oraşul acesta care să nu fi fost deja văzut, făcut, descris, trăit de mii de oameni. Aşadar, redus la mine însămi, astăzi scriu despre mine. Părul meu desfăcut e încântător, parfumat, mătăsos. J'adore ce qui me brûle. Eul meu devine un rol. Eu însămi îmi sunt prietenă. Prin acest Jurnal îmi exersez propria stare, în deplină conştiinţă de ceea ce este irelevant. Aş vrea să scriu o pagină, una singură răsărită din inima mea năvalnică, care să nu poată fi răstălmăcită de nimeni. Revin la octombrie de anul trecut. Au fost săptămâni frumoase. În multe seri ajungeam chiar să degust prezentul, îl simţeam cu fiecare celulă legând toată bucuria de el, îl conştientizam fără gând la trecut, fără plan pentru viitor. Cu toate acestea, dacă în fiecare clipă s-ar fi putut citi pe fruntea mea unde îmi erau gândurile, nici un om nu ar mai fi dorit să împartă acel prezent cu mine. 

P.S. Azi am terminat şi ultima carte de-a lui Max Frisch pe care o pot găsi la BCU şi anume unul dintre jurnalele scriitorului. Pe lângă acestea am topit şi Homo Faber, Montauk, Eu nu sunt Stiller, Numele meu fie Gantenbein dintr-o răsuflare (caldă). Aud pentru prima dată vocea sa într-un filmuleţ scurt de un minut. O germană uşoară şi clară. Pipa ascunde emoţiile, ezitările, iese şi intră în gură...