A mâncat porumb şi peşte. S-a simţit ca un apostol.

Cât de muzical devine numele meu atunci când e rostit de gurile lor. Fiind vorba de oameni noi, percep mai ales muzicalitatea rostirii, ineditul timbrului, fiind vorba de cei pe care îi ştiu, simt mai ales chemarea, dau cu banul cu privire la motivul ei, la substanţa şuvoiului de silabe care urmează. Vacanţa m-a îmbolnăvit de un soi de gândire îndreptată unidirecţional, dar mi-a şi ascuţit simţurile, mi-a sporit senzitivitatea- ieri lacul, atingerea, foişorul, înserarea- la ora aceea tulbure tot ce era sigur se topea în incertitudine, marginile, contururile, scopurile deveneau vagi, fericirea incandescentă - nu voi uita niciodată această privelişte, dar atunci când priveliştea, prezenţa, ochii plini de o lucire lăptoasă (absenţi de plăcere), frumuseţea sălbăticiei (oricât de blândă în mişcări) erau în preajmă, bucuria consta în cea mai mare parte în faptul că mă ştiam mai bogată cu o amintire. Iar acum şi amintirea, devenită cuvânt, cade pradă unui soi de golire. 

Porţiunile cerului şi norii sunt ca muzica aceea repetitivă şi obsesională. Ploaia e ca muzica aceea de disoluţie care mă devorează (pe verso-ul unui bon de casă se extinde haşurarea unei ploi de octombrie). Ca un Parkinson dus la extremis, când mişcarea se grăbeşte până la a se transforma în nemişcare. 

Şi dintr-odată spui: Melodie, te iubesc!

Pentru a-mi îneca dezamăgirea, am cumpărat un buchet de imortele. Nouă flori în nouă culori. Seara s-a deschis ca o sărbătoare. Din nou în cabinetul de folclor. Prin pereţi trec vocile la fel ca aerul. O voce înaltă feminină e deasupra tuturor. În spatele ei se aude şi un violoncel, un pian (poate al lui Alex, un Yamaha primit în dar - Alex spune că absolvind Academia de muzică a ajuns la concluzia că mai mult de 80% din muzica adevărată transmite şi exprimă tristeţe). Johanna ne povesteşte cum timp de o lună de zile s-au făcut filmări în curtea ei de la Cetatea veche din Sighişoara pentru filmul  Ipu: Convicted to live şi cum Gerard Depardieu a hoinărit pe acolo ca pe orice platou de filmare. Am ascultat Roxana Reche şi psalmi cântaţi în epoci diferite, sub egida unor culte religioase diferite, de către femei şi bărbaţi de vârste diferite, acompaniate de instrumente care mai de care. 

Până la ora 11 azi dimineaţă citisem deja Teorema lui Almodovar de Antoni Casas Ros. Apoi am început Gunter Grass, Toba de tinichea. Literele şi spaţiile dintre ele umple paginile cândva virgine. Abia aştept să văd şi filmul.  

P. m-a învăţat cum se ţine felia de pizza cu o furculiţă şi mâna stângă. Acum primesc pizza la uşă în cutie roşie. Trebuie încălzită...

Un câine mic adulmecă în zig-zag strada. Nu există nimic în oraşul acesta care să nu fi fost deja văzut, făcut, descris, trăit de mii de oameni. Aşadar, redus la mine însămi, astăzi scriu despre mine. Părul meu desfăcut e încântător, parfumat, mătăsos. J'adore ce qui me brûle. Eul meu devine un rol. Eu însămi îmi sunt prietenă. Prin acest Jurnal îmi exersez propria stare, în deplină conştiinţă de ceea ce este irelevant. Aş vrea să scriu o pagină, una singură răsărită din inima mea năvalnică, care să nu poată fi răstălmăcită de nimeni. Revin la octombrie de anul trecut. Au fost săptămâni frumoase. În multe seri ajungeam chiar să degust prezentul, îl simţeam cu fiecare celulă legând toată bucuria de el, îl conştientizam fără gând la trecut, fără plan pentru viitor. Cu toate acestea, dacă în fiecare clipă s-ar fi putut citi pe fruntea mea unde îmi erau gândurile, nici un om nu ar mai fi dorit să împartă acel prezent cu mine. 

P.S. Azi am terminat şi ultima carte de-a lui Max Frisch pe care o pot găsi la BCU şi anume unul dintre jurnalele scriitorului. Pe lângă acestea am topit şi Homo Faber, Montauk, Eu nu sunt Stiller, Numele meu fie Gantenbein dintr-o răsuflare (caldă). Aud pentru prima dată vocea sa într-un filmuleţ scurt de un minut. O germană uşoară şi clară. Pipa ascunde emoţiile, ezitările, iese şi intră în gură...

     Luceşte mocnit lacul, soarele rugineşte peste grădini golaşe, fântâna are gura plină de apă, ling de pe degete dulceaţa de caise, îmi simt pielea în timp ce las degetele să înoate sub jetul de apă, mă copleşeşte căldura propriului sânge. 

       Ce fiinţe ciudate mai sunt şi bărbaţii. Unii sunt fascinanţi. Îţi vine să îi suni a doua zi să te asiguri că există. Alţii fac cumpărături şi gătesc pentru tine de îţi vine să te ridici în picioare, să-ţi ştergi gura ca să-i răsplăteşti cu un sărut pentru talentele lor culinare. În casa lor sunt şervete de bucătărie nu tocmai curate, ziare abandonate, o cravată atârnată de uşă, luate laolaltă toate acestea dau un aer impunător de bărbăţie. Trebuie să plece totdeauna la lucru - acest bastion al inaccesibilităţii lor. Sunt unii care te supun, au totdeauna dreptate, nu îţi faci niciodată griji pentru ei. Sunt alţii care se înfrăţesc cu tine, se scuză mereu, din cauza lor îţi faci griji. Ore şi zile întregi s-ar zice că nu au alt gând sau altă dorinţă decât să fie cu femeia iubită, nu se dau înapoi de la nimic, înfruntă pericole, frizează ridicolul, iar apoi peste noapte, te trezeşti că o şedinţă sau un meci e mai important - de ce se ţine femeia scai după ei? Aceiaşi bărbaţi vin şi îşi pun capul pe umărul tău ca să fie mângâiaţi, ca să nu se simtă cu totul pierduţi printre problemele lumii. De unii te desparţi rapid, curat şi cinstit. De alţii cu umilinţe, cu amânări, cu laşitate... Totuşi există totdeauna un bărbat cu care te poţi amăgi, amintirea sau speranţa legată de un bărbat ne ajută să scăpăm de plasa singurătăţii. Există o anume tensiune, gamă de nunanţe, artă a jocului, un farmec, o ameninţare, o posibilitate tulburătoare a unei legături în care să te vezi prins. Când are de gând să apară? Îl rog ca înainte ca zidurile vechi să se dărâme, ca muşchiul să-mi acopere piciorul, iar iedera să-mi crească din gură...

         Eu nu am talent la astfel de jocuri. Dacă nu cumva poate fi învăţat acest talent. În viaţa mea să fi iubit de două ori. De fiecare dată iubirea a lăsat o breşă fină şi inocentă în viaţa celuilalt. Citesc din nou cam 200 de pagini pe zi. Pot să spun că Spaima e Îngerul meu păzitor. Şi disimularea mă face să mă simt bine cu oamenii. Poţi să scrii fără să joci un rol? Nu există scris fără speranţa că cineva o să citească.

Reiau "Eu nu sunt Stiller", Max Frisch de la pagina la care l-am lăsat acum un an. Mai sunt 5 zile până la împlinirea unui an de la prima întrevedere cu P. Mă gândesc să sărbătorim. Cu dinţi neîntinaţi. Străzile mă îneacă în amintiri. Revăd picăturile de apă pe braţe, pe frunte pală, părul ud de la ceafă - numai inele ca la statuile de demult. Mişcarea e întotdeauna desăvârşită, inconştientă şi curgătoare, fără crispări, ţâşnind, zăbovind, mereu rotunjită, în acord cu sine însăşi. Masa şi scaunele sunt tot acolo, biserica e acolo, strada cu paşii, limba de nisip, cerul şi stelele, numai oamenii... În octombrie oricine trebuie să se îndrăgostească pentru a întâmpina cum se cuvine romantismul zăpezilor. Până atunci suntem telespectatori, teleascultători, teleştiutori... 

*Creştinismul nu m-a învăţat cum să mă descurc cu suferinţa şi moartea. M-a făcut să mă gândesc prea mult la faptul că cineva a suferit şi apoi a murit pentru mine. 

*De curând, cineva îmi dezvăluie spectacolul mării, mişcările cerului, umbrele de pe mare. Are scoici mari şi albe.  El "nu o să dea niciodată faliment la Constanţa."

*O fiinţă pe lume are aceeaşi putere ca mine. Mi-a spus că am o fire deschisă şi că vorbesc despre toate ca un bărbat. 

1. Am o slăbiciune pentru octombrie. Bisericile scânteiează. Pe bancă, lângă mine, un tânăr chicoteşte citind Peripeţiile bravului soldat- carte relativ veche, cumpărată de la anticariat cu o etichetă de preţ fosforescentă lipită pe verso. Odată cu trecerea anilor, femeile adoptă o gestică aşa-zis elegantă. Îşi dau ochii peste cap din când în când. Zâmbesc înceţoşat pentru a nu ştirbi din savoarea rujurilor sidefii. Agale trec oamenii înghesuiţi în haine prea îmbumbate. Castane cad pe dale şi se rostogolesc în salturi mici. Pentru skateri şi bikeri am o admiraţie suavă şi inocentă. Norii sunt fâşii cârlionţate.

2. Răsfoiesc cartea achiziţionată chiar azi din cea mai frumoasă librărie din oraş (Jean- Paul Kauffmann - Lupta cu îngerul). Plătesc scump libertatea. Colega apărută din senin mă întreabă de note. Nota de la licenţă mai ales. Tind să justific, dar îmi amintesc la timp de lene, visare, peron... Nu meritam mai mult, nu...

3. Jocuri de apă. Şuşotim. Sora mea sclipeşte, râde, tastează, ridică gene curioase - sweet sweet girl...

*Sirop se zmeură cu ulei de trandafiri. Se prelinge dulce şi parfumat printre buze.

*Bunicul a plecat acum un an. De dimineaţă am depănat cu toţii amintiri despre el în timp ce beam cafea.

*Spre seară am cules porumb auriu -şiruri şiruri de boabe sferice- şi am adunat pănuşi-păpuşi în mâini. În braţe aveam bucheţele de mentă pe care le-am pus la umbră într-o lădiţă de lemn.

*Am văzut Scent of a woman. Mi s-au prelins lacrimi pe obraji parfumându-mi pielea.

*Am citit la întâmplare coloane de litere din biblia primită în 2004 de la bunicul meu drag cu mustaţă şi zâmbet veşnic, cu cămăşi albe şi mănuşi îmblănite din care scotea palme calde oricât era gerul de ger.

Ieri a fost ultima călătorie obligatorie cu trenul. Ghicesc burţile oamenilor prin tricourile lor mulate, prin mătasea transparentă a cămăşilor, în mijloc o umbră marchează cercul mare sau minuscul al buricului - ca un nasture scobit întru nesfârşit. Mulţimea e îndobitocită de canicula de la prânz - păşesc toţi legănându-se pe partea dreaptă a drumului de când s-a pus impozit pentru dreptul de a merge pe la umbră pe partea stângă a drumului. Sunt într-o ţară prea călduroasă. Cum să se mai simtă o flacără mică care e căldura mea? Ce să le spui oamenilor care simt cum li se scurg printre mâini ca nisipul zilele, verile?

Acasă, de pe fereastră văd via cu struguri albi şi ceţoşi. Se sparg între măsele cu troznete primordiale şi apoi inundă toată limba de nisip alungită sub soare. Cerul s-a făcut albastru în vârf şi se albeşte cum coboară spre dealuri. Nucile căzând pe pământ se rostogolesc până pe tărâmul celălalt şi din verzi se fac precum ochii căprui de mâţ.

ce şmechere sunt degetele de la picior. stau dolofane unele lângă altele cu unghia drăgălaş lăcuită şi tac chitic. doar atât văd înainte să mă dezmeticesc. dimineaţa buzele îmi sunt cărnoase şi leneşe. pasta de dinţi le răcoreşte. întind rujul pe buza superioară şi apoi pe cea inferioară cu o mişcare rozalie şi fermă. în casa aceasta au dormit doar fiinţe fericite. pe vremuri în urbe nimeni nu ştia cine eşti dacă nu te cunoştea de la biserică. ce tinere sunt fetele în ziua de azi. şi frumoase. îşi poartă părul miraculos ca pe o comoară de mare preţ. ca pe o podoabă. dantelă de bucle. rochii le acoperă liniile fine şi ferme. rochii sobre, rochii multicolore, rochii strălucitoare, rochii precum marea infinită, rochii precum cerul neatins de nori, rochii precum macii în iunie, rochii precum întunericul. genele mi se pleacă grele de mascara şi vise. linia neagră se pierde între rădăcinile lor. pe obraz răsare o umbră roşie coral. o şuviţă mătură pielea şi lasă parfum bogat ce îmbată nări subţiri fremătânde. ciorapul alunecă. poşetă plină. tocuri pe trepte. soare.

Un altar veşnic e pe cale să se infiripeze. Focul va fi de bun miros. Acum mă rog: "Arată-mi taine din lucrurile de sus, că toate cele de jos se dovedesc nevrednice. Lasă-mă să cunosc iubirea de Tine... şi în ea să mă închin în fiecare dimineaţă..."

 

Metaforele lui G.G.Marquez din Toamna patriarhului îndeamnă mai departe la metaforă. Mă cucereşte voluptatea fructelor. Le zdrobesc miezul între buze, divulg cu limba secretul cojilor, aştern sâmburii în cercuri pe hârtie. Sucul îmi invadează simţurile. Mă răstoarnă. Stau atârnată de cer. Păşesc pe nori pufoşi şi pe fâşii albastre inconsistente. Pletele mătură lumea mică, zâmbetele vagi, crengile unduitoare, acoperişurile roşii, hornurile dornice de nea… The carnival is over (DeadCanDance). A început Vacanţa. Ultima. Trei săptămâni sfinte. Salvador Dali a participat la regizarea filmului Un chien andalou alături de Luis Bunuel. Se simte. Din palmă, prin găuri mici şi negre, ies furnici gata să escaladeze braţe puternice. Puii prăjiţi din farfurii sunt în veşnică forfotă. Mai dau din aripi. Mai au poftă de portocale. Măgăruşi morţi atârnă pe coada pianului. Sânge negru se prelinge din orbitele lor goale invadate de muşte (deliciu senzorial, mai ales pe o aşa căldură). Muzica înlocuieşte acurateţea cuvintelor. Undeva e şi o carte deschisă la o pagină cu Dantelăreasa lui Van Delft cea mult admirată de Dali şi al cărei contur, spunea el, se regăseşte în forma unei conopide sau al unui corn de rinocer. O bucată de mână zace în trotuar. Oamenii stau cercuri-cercuri în jurul ei. Orice lucru care stârneşte uimirea e bun, spun filozofii, deşi pe noi nimic nu ne mai miră, nu ne dezgustă şi nu ne trezeşte indignarea. Tocmai din această nepăsare falnică ne izvorăşte  superioritatea, bătaia leneşă din gene, bărbia cucerind înălţimile…

lămâile ca niște cercuri în jurul lumii

 Sufletul se înalţă la magnitudinea la care nu e nimic la fel. Când scriu ţin întotdeauna ochii închişi. Cu deosebită stimă. Faţă de actul în sine şi faţă de cititor. Genele îmi umbresc pielea bronzată sănătos în vară. Panglica neagră de cer a înnegrit brânduşele care brăzdează verdele tomnatic negru. Când mă întorc acasă trec prin gări cu denumiri urâte. Sunt un om monoton şi simetric. Numai părul nu stă cuminte în contur. Femeile grase întotdeauna sunt încărcate cu sacoşe grele – ca să facă orice trecere pe lângă ele imposibilă. Bărbaţii cu fire de păr lipite laolaltă în smocuri de transpiraţie tremură atunci când cască de zăpuşeală. În general, ei doar aprobă dând mărunt şi inconştient din cap. Doamne… cum o să mai strălucească soarele de dimineaţă - de jur împreujur. Cum o să se mai năpustească răsăritul dând năvală în încăpere, străbătând materialul acela formidabil care e sticla, alunecând pe aşternuturi şi pe un picior de-al meu ieşit de sub plapumă, pe mâini, strecurându-se prin şuviţe ciufulite şi prin ochi până la inima ca o sărbătoare unde stă un Amic care şi-a găsit un job într-o ceainărie.

Azi aş fi putut să fac două fapte bune şi nu le-am făcut.

“înainte de a mă cufunda în somn am să-mi sărut mâinile”*

• Reading: Salvador Dali – Jurnalul unui geniu (integral, fără Anexe – eu însămi ne-gustând nicio întruchipare a estetcii urâtului)
• Listening: Laura Smet – Des Gens qui passent
• Watching: Don Quijote din perspectiva lui Dali
• Playing: smulgând păstăi lungi de pe vrejuri sub ploaie
• Eating: spaghetti, omletă, floricele, pere suculente, prune roz
• Drinking: ultima sorbitură din ceaşca de cafea de dimineaţă – rece şi gustoasă, cu aromă de ploaie şi cameră aerisită.
• Thinking: Vara alunecă şi se fărâmiţează. Lucruri unice şi extraordinare mi se întâmplă în fiecare zi. Îmi consum creierul şi încet se vindecă “buba mea spirituală”*.

* Salvador Dali, Jurnalul unui geniu

• Listening to: sunetul tastelor din sufragerie, Australis -Lifegiving Barrelands
• Reading: news
• Watching: the wall [not the movie]
• Playing: cu o şuviţă de păr
• Eating: butter and bread
• Drinking: same coffee

Soft light in the afternoon...hair on the pillow... same old fears....

• Listening to: Brendam Perry - Sloth
  
• Reading: Cartea de nisip, Borges
  
• Watching: Kin-Dza-Dza
• Quotation:  "Eu să merg pe o planetă pe care nimeni nu ştie cine se pleacă în faţa cui?" (Kin-Dza-Dza, Georgi Daneliya, 1986)

                      

It comes late in the afternoon...
Nothing's like before.... cold peaches juice softens my tongue... peace everywhere....
Nothing compares...

8 things a single-girl does in 1 single day

• 23 pere culese. 
• 410 cărţi numărate.
• 3 phone-calls cu Efect. 
• night without sleep.  
• Tarkovsky Quartet. 
• The Natural Yogurt Band. 
• 99 Francs.  
• smooth jazz.

Yesterday was Minted Raspberry Lemonade

De dimineaţă mi-am amintit de Louis Garrel în timp ce zdrobeam între dinţi o pară suculentă şi galbenă-galbenă ... mi-am amintit de jocul lui în The Dreamers ...şi senzaţia aia pe care o aveam pe vremuri când visam cu adevărat la lucruri frumoase...acel timp dinainte ca visele să înceteze, când ele încă mă motivau cu mare acurateţe.

Am citit din cartea profetului Isaia, capitolul 64 (este un cântec făcut dupa acest psalm de nişte tipi din suceava- cu majusculă-, care au şi renunţat la proiectul lor muzical după primul album) şi am ascultat Joe Cocker: Unchain my heart şi You are so beautiful...o muzică suficient de intensă ca să te facă să uiţi de tot restul pentru câteva clipe - frumuseţea din tine rezonează cu ea....

Dimineaţa se prelinge caldă şi leneşă. Din pat văd soarele. Îmi propun să scriu despre oamenii pe care îi cunosc -din cuvinte (scrise sau spuse), din muzică, de pe străzi, din alte oraşe, din tren, din tramvai, de pe marginea apei şi marginea focului, din biserici...măcar o lună de zile... Vreau să mă mut singură. Cât mai repede.

În 2007 Sinead O'Connor scoate al 8-lea disc al său intitulat Theology, primul cântec fiind inspirat din cartea Profetului Ieremia. Se mutase singură. Devenise preot. Cântecul se numeşte Something Beautiful şi versurile au la bază texte selectate din mai multe capitole.

I wanna make something beautiful for You and from You
To show You, to show You I adore You, oh, You
And Your journey towards me which I see and I see
All You push through, mad for You and because of You

I couldn't thank You in ten thousand years
If I cried ten thousand rivers of tears
Ah, but You know the soul and You know what makes it gold
You who give life through blood
Blood, blood, blood, blood, oh, blood, blood
Oh, I wanna make something so lovely for You
'Cause I promised that's what I'd do for You
With the Bible I stole, I know You forgave my soul
Because such was my need on a chronic Christmas Eve
And I think we're agreed that it should have been free
And You sang to me

They dress the wounds of My poor people as though they're nothing
Saying, peace, peace when there's no peace
They dress the wounds of My poor people as though they're nothing
Saying, peace when there's no peace

Days without number, days without number
Now can a bride forget her jewels or a maid her ornaments?
Yet my people forgotten Me
Days without number, days without number

And in their want, oh, in their want and in their want
Who'll dress their wounds? Who'll dress their wounds?

La 22 de ani mi-am pus pentru prima dată problema cerului în mod serios. Stelele sunt ca o beţie în octombrie.

Trebuie să îl citesc pe Borges şi să mă gândesc mai mult la felul în care Dumnezeu mă percepe - e în mijlocul meu şi poate să ajute.

Pleasant sounds late at night, morning gently tiptoeing...

 

“Cresc prea puţine lămâi faţă de disponibilităţile de greaţă ale planetei noastre.”

 

 

 

 

“Dar cel ales la suflet face planuri alese, si staruie in planurile lui alese” (Isaia 32:8)

 

Că m-a cuprins bucuria e puţin spus. Pe când am terminat de citit Alexis Zorba dintr-un volum de împrumut, mi-a fost arătată pe raftul unui anticariat şi am achiziţionat-o pentru re-lecturi. Nu e un anticariat oarecare, ci unul cu preţuri frumoase, aşezat pe o stradă veche şi pietruită. Anticarul e relativ tânăr, cu păr negru şi lucios. Lipeşte preţutile cu atenţie. Hârtiuţele sunt înjumătăţite. Economie de spaţiu şi de celuloză. Pentru ca pădurile să fie salvate şi clujenii să aibă umbră. Mai ales pe o aşa caniculă. Căldura mare anihilează tot -mai ales gândirea lucidă- te laşi cu uşurinţă biruit de plăcere împotriva principiilor şi sufletul geme înăuntru înghesuit. Cartea cu Zorba nu are copertă frumoasă. Mai sunt încă 2 pe care "mi le trebe": un jurnal de-al lui Nikos Kazantzakis şi Meseria de a trăi de Caesare Pavese. Doamne dă să găsesc un cufăr cu parale!

Return to innocence. Zorba is me. Eats cherries because he wishes for 'em. "Like the desire of the roe for the water-streams, so is my soul's desire for you, O God."* Sunday walk. Straight hair.

*Psalm 42:1 Basic English Bible